Apr
De ce “ma iubeste” adolescentii
Articol de Simona Hupov
Articol pentru unii profesori!
Vreau sa pornesc acest articol de la faptul stiut ca profesor si dascal sunt cuvinte sinonime.
Voi scoate in evidenta ca, dupa parerea mea, dascal este un cuvant diferit de profesor. Dascalul este acel profesor caruia nu ai ce sa ii reprosezi, dascalul este profesorul perfect.
Am intrat in multe grupuri de adolescenti si niciodata nu am simtit nicio respingere din partea lor. Nu am simtit acea lipsa de comunicare pe care tot o scot la inaintare adultii, nu am simtit acea nesimtire caracteristica, cica, tinerilor, nu am simtit ura, batjocura sau indiferenta care se tot vehiculeaza ca si caracteirstici ale tinerilor de azi. De ce?
La intrebarea “de ce” exista doua raspunsuri:
1. Ori sunt eu atat de ignoranta ca sa nu folosesc cuvantul “proasta” incat sa nu imi dau seama ca de fapt nu era asa cum am spus eu. Asta iese din discutie, pentru ca mi s-a spus ca nu m-am inselat si tinerii au fost sinceri si nu zeflemitori
2. Ori am eu ceva… care inspira sinceritate si mi se intoarce aceiasi sinceritate. Inclin sa cred , de fapt stiu, ca a doua varianta este cea adevarata.
Am inceput sa primesc intrebari de genul: Vai, Simona, cum faci tu de tot timpul tinerii astia iti arata doar partea lor buna si sunt asa de sinceri si pozitivi in relatia cu tine?”
Daca sunteti parinti sau profesori, am o noutate pentru voi… tinerii astia asa sunt, buni, pozitivi si sinceri. Nu ma credeti? Hai sa detaliem.
Va voi povesti intamplari adevarate, cu tineri de varste diferite.
Prima este cu tinerii aflati in pragul adolescentei. Care au o deschidere fenomenala si un respect deosebit fata de mine, iar in momentul in care intru in clasa lor se face liniste. Si asta in contextul in care fac parte din cu totul “alta generatie”. Sunt o multime de parinti si profesori care nu obtin asa ceva. De ce?
- m-am implicat in activitati impreuna cu ei
- nu le-am cerut niciodata sa se ridice in picioare in fata mea sau sa imi spuna “sarut mana”, din contra ii tratez de la egal la egal
- intotdeauna cand intru in clasa lor, in primul rand ascult, apoi imi spun parerea
- niciodata nu critic sau nu emit judecati de valoare fara sa ascult toata povestea
- ii tratez cu respect si acelasi lucru primesc in schimb
- le dau sfaturi, nu le impun ce sa faca, decizia este a lor
A doua poveste este cu tineri de liceu. In momentul in care trebuia sa intru intr-o clasa de a X a pentru un interviu mi s-a spus: “Ai grija!” mi-a trecut pe langa ureche fara sa bag in seama. Am intrat, m-am prezentat, le-am spus pentru ce am venit si i-am intrebat daca vor sa imi dea un interviu pe tema relatiei cu profesorii (mentionez ca dirigintele nu era in clasa). Au venit vreo 4 doritori, era inca pauza, dupa vreo trei minute eram inconjurata de o clasa intreaga de tineri dornici sa se exprime, suparati ca nimeni nu ii asculta, mirati ca le dau voie sa spuna ce cred si mai mirati ca… putem sa iti spunem tu???
Ce am obtinut? Un interviu sincer si niste adolescenti care abia asteapta sa ii vizitez din nou. De ce?
- am luat interviul din mijlocul lor, stand pe scaune ca si ei, nu i-am tratat de sus, nici la propriu nici la figurat
- am ascultat nemultumirile lor, fara sa critic
- le-am dat posibilitatea sa se exprime
Dragi profesori, ce vreti sa obtineti de la elevi cu remarci de genul… “Ai grija! Sunt niste dobitoci, sunt prost crescuti si agresivi. Sunt nesimtiti si nu ai la ce sa te astepti de la ei!”
Va spun eu ce obtineti si asta fara sa “emit judecati de valoare”, dupa cum imi place mie sa spun, obtineti impertinenta, rea vointa, nesimtire, agresivitate. De ce? Pentru ca asta le transmiteti si voi, ca profesori, la randul vostru. Veniti sa ora cu ura, obtineti ura. Veniti la ora agresivi, obtineti agresivitate. Sau poate vreti sa va purtati urat cu adolescenti si ei sa va laude cat sunteti de bun si sensibil…. Asta este cea mai buna gluma pe care am auzit-o!
Si inca o noutate pentru profesori. Exista si dascali! Dascalii sunt acei profesori care merg cu drag la ore, iubesc meseria pe care o au, trateaza elevii cu respect, le asculta probeleme si ii ajuta. Ce obtin ei in schimb, ceva total diferit de Dvs. Obtin respect, dragoste, amintirea peste ani, locul de mentor in viata multora. Lucruri care nu se obtin decat cu dragoste.
Am fost rea, am fost dura, am fost foarte directa in acest articol, dar cred ca din cand in cand aveti si voi, profesorii, nevoie de o ora de “dirigentie”.
Articole asemanatoare
Ce fac mai departe?
Recomanda acest post la prieteni:Aboneaza-te prin
RSS.Aboneaza-te prin
EMAIL.
Loading ...
Stimata doamna,
Observati ca nu va tutuiesc pentru ca nu imi permit, inainte de a avea permisiunea dvs.
Sunt si eu profesor de vreo 10 ani si de foarte putine ori am urmarit sa castig respectul elevilor sau sa ii fac sa ma “iubeste”. Ar fi un efort narcisistic si inutil pentru profesiunea noastra. Ma bucur mult mai tare cand fosti elevi isi exprima, direct sau indirect, opinia ca cele invatate la cursurile si orele mele de dirigentie le-au fost utile, ca “dom’ profesor, cand l-am citit pe x mi-am adus aminte de critica dvs” sau ca “m-am enervat pe cutare functionar, dar mi-am adus aminte cum ne spuneati la dirigentie ca o argumentare clara si respectuoasa e mai de folos, si astfel mi-am rezolvat problema.”
Ceea ce spuneti dvs suna frumos, artistic, dar realitatea zice altfel: am avut (si am) si eu clase de elevi la care aveam zilnic ore, ba uneori si in afara programului (activitati extrascolare) si stiu ca o convietuire inseamna atat impliniri (dovezi de respect reciproc, performante la invatatura, armonie), dar si multe zdroaba, griji si semne de intrebare (nervi, chiul, fumat in wc, note scazute la purtare etc.). De aceea nu prea sunt de acord cu viziunea facila in alb si negru pe care o prezentati.
Si ca sa incerc sa va raspund la intrebarea din titlu: probabil ca elevii va “iubeste” pentru ca petreceti putin timp cu ei si probabil ca e un sentiment superficial. Daca e si productiv, foarte bine, eu unul insa ma indoiesc.
In acest sens imi aduc aminte si de vremurile cand eram elev si “respectam” si “iubeam” si eu cateva persoane: printre ele pe cel mai tare bataus din clasa, pe cel mai bun fotbalist (care in afara de driblinguri si ochi albastri nu avea altceva special, dar la varsta aceea….) si pe cea mai blonda si “priceputa” colega (pe ea insa o iubeam si o respectam toti baietii!); in schimb aveam putin interes si iubire fata de premiantii clasei sau alti colegi care nu ieseau in evidenta cu ceva strident.
In final nu pot sa nu remarc faptul ca,probabil datorita unor astfel de atitudini de auto-suficienta si superioritate (ca cea cu care va dresati tagmei educatorilor) multi colegi profesori ii privesc cu neincredere pe unii “formatori”, “experti in educatie” care ne servesc uneori cursuri de formare si care cred ca daca ne tutuiesc si flutura un videoproiector si o prezentare powerpoint sunt si eficienti. Formatorii adevarati, asa precum “dascalii” mentionati in articolul dvs, sunt rari si nu au nevoie sa se laude singuri.
Cele bune!
Stimate domnule Andrei,
observati ca pastrez acelasi ton respectuos pe care l-ati folosit si dumneavoastra, deoarece va apreciez pentru faptul ca cititi un blog destinat adolescentilor. Ceea ce inseamna ca va pasa de ei si de problemele lor. Nu neg afirmatiile Dumneavoastra si anume, ca e greu sa fii profesor sau adolescent, ca necesita “multe zdroaba, griji si semne de intrebare”.
Ce am vrut sa scot in evidenta a fost atitudinea agresiva si lipsita de respect a “unor” profesori. Atitudine care nu poate fi ignorata.
Am scris acest articol in urma unor experiente negative pe care le-am avut cu “unii” profesori.
Voi continua sa combat aceste atitudini, prin toate mijloacele pe care le am la dispozitie.
Cat despre formatorii pe care trebuie sa ii “suportati” si prezentarile lor, ati putea sa luati din ceea ce zic doar ce va intereseaza, ceea ce considerati ca e important.
Domnule profesor Andrei
Punctul dumneavoastra de vedere este unul foarte util si practic si vreau totusi sa intru in discutie pentru ca lasand orice subiectivitate deoparte si fiind un student impatimit al relatiei profesor/elev stiu cu certitudine urmatoarele lucruri:
1. Didactogenia, care este studiata temeinic in studiile psihologice, spune ca elevului se poate sa nu ii placa o materie si sa nu poata invata la ea din cauza ca nu ii place profesorul. Adica elevului “ii place” sau “nu-i place” o disciplina in functie de personalitatea profesorului. In ceea ce priveste randamentul scolar, responsabilitatea cadrului didactic este enorma: pe de o parte, conteaza competenta sa profesionala, iar pe de alta parte, este la fel de importanta si personalitatea acestuia.
2. Carl Gustav Jung in lucrarea lui, dezvoltarea personalitatii, spune ca SINGURUL LUCRU care educa elevul este personalitatea si puterea exemplului oferite de PROFESOR. Fiind si eu elev si stdeunt cativa ani din viata mea, pot sa depun marturie ca daca nu imi placea profesorul, nu eram curios de ce preda si de materia lui ORICAT de competent ar fi considerat el ca este. In schimb daca eram inspirat de personalitatea lui, INDIFERENT de ce ne-ar fi predat as fi plecta mai bogat de la ora lui .
Sper sa cititi comentariul meu.
Numai bine,
Pera