Mar
Primii pasi se fac primavara
Articol de Mihaela Gheorghe
Soare crud in liliac,
Zbor subtire de gandac,
Glasuri mici
De randunici,
Viorele si urzici…
(Rapsodii de primavara – George Toparceanu)
Cred ca nu e om sa nu simta, primavara, forta cu care totul infloreste, se umple de viata si da pe dinafara de atata energie.
Primavara merg mai mult pe jos si ma bucur de frumusetile noi care ne incanta si ne umplu de bucurie.
Intr-o zi de duminica, acum cativa ani, am mers o alee cu pomi infloriti si ma incantam de parfumul delicat al florilor albe cu aripi de fulturi, cand am ramas pe loc, privind uimita la o minune: langa o bancuta, o mamica isi tinea de manute baietelul, care facea poate primii pasi din viata lui. Asa am vrut eu sa ma cred atunci: martora primilor pasi. Cu varful rotunjit al ghetutei albastre, piciorusul acestei jucarii vii pipaia asfaltul, apoi, cand simtea ca poate sa incerce, micutul se lasa pe el, cu burtica impinsa inainte, ca si cum asa ar fi inaintat, cu burtica…. Clatinandu-se pe piciorusele indoite, se lasa pe mana mamei, care il ghida cu rabdare si dragoste. Mama radea si il incuraja, desi mersul era mai mult un luat pe sus…
Tot intr-o primavara am fost cu niste prieteni in Gradina Botanica din Bucuresti. Fetita lor, de vreun an jumate – doi, intr-o salopetica alba impecabila, a fost enorm de fericita sa poata alerga pe alei “pe unde nu trece masina”. Libera, alerga si poc! Buf! In patru labe sau in fund. Praful se alesese – ba nu, se lipise – de albul pufos al hainutelor, dar nimeni nu se suparase. Parintii fetitei o incurajau sa se simta in largul ei in acest loc unde putea, in fine, sa alerge. M-am uitat cum fetita cadea, radea si se ridica, luand-o de la cap… Nici vorba de tipete sau plansete. M-am prins de ce era asa. Nu fusese obisnuita cu reactia de “au!” exagerata a parintilor, care, cand cade copilul, tipa si se vaita, de parca pe ei ii doare. Locul, alee de asfalt, nu era prietenos deloc, dar ea nu parea a baga de seama asta. Nu daduse cu capul de asfalt, doar cu funduletul, care poate ca avea inca un “pampers” protector… oricum, fetita nu plangea si isi vedea de joaca.
Mi-am dat seama ca acel copil si parintii lui mi-au aratat multe.
In primul rand:
Sa nu ne temem de cadere.
Nu e obligatoriu sa ne doara. Si daca doare, va trece.
Teama de durere nu-i mereu a noastra.
Caderea, sau esecul, sau greseala, oricum am spune, e parte din invatarea pasilor. E “inclusa in pachet” si e ceva firesc.
Daca de mici invatam asta de la parintii nostri, suntem atat de mult ajutati sa economisim timp, timp din viata noastra, in incercarile ce vor veni…
De cate ori am renuntat sa incercam din teama ca ne-am putea lovi in cadere? De parca intotdeauna esecul ar pricinui dureri… Legam, in mintea noastra, una de alta, si deja facem un tipar din asteptarea unei inevitabile dureri care insoteste ratarea.
Ia sa vedem, cum e de fapt?
Se poate sa nu iasa un proiect asa cum l-am dorit. Dar peste un timp, vedem ca “a fost un rau spre bine”. De ce sa cred ca e ceva dureros dinainte sa incerc? Posibil sa ma tem degeaba… Posibil si sa reusesc, daca incerc, nu-i asa? Si, daca e sa nu reusesc si sa doara, oare va tine la nesfarsit? Nu ne vom ridica intr-un final, mai puternici, mai abili de a face lucrul ce tot incercam sa-l facem? Si oare nu de multe ori teama de esec ne e strecurata de prieteni, rude, cunostinte, care, in dorinta lor de bine, ne taie aripile, punandu-ne noua in spate temerile lor? Sau esecurile lor?
Cautati pe cei ce va incurajeaza, acea mana de sprijin a mamei care ajuta pe copil sa mearga, nu pe cei care fug de incercari.
In al doilea rand.:
Arta caderii ne invata.
Nu, nu e eroare de scriere. Bineinteles ca “arta caderii se invata”. Dar ne si invata ceva.
Daca am trecut de prima etapa, in care am incercat, stiind ca e greu, ca poate vom cadea, putem sa invatam enorm.
In multe forme de arte martiale se face scoala caderii. E o adevarata scoala, care nu ne invata doar cum sa cadem cat mai ferit de accidente, cum sa trecem prin cadere si sa ne ridicam, ci chiar cum sa ne folosim de cadere pentru a a castiga.
Inveti astfel ca a cadea, a gresi, a face altfel decat “binele” dintr-un anume criteriu, nu inseamna sa abandonezi incercarea. Inveti cum, data viitoare, poti face aici altfel, acolo asa, pe urma “asta nu”, si tot vei sti cum sa gasesti o varianta spre a trece cu bine prin incercare.
In vanzari, de pilda, se spune ca mai multi nu te apropie mai mult de da, decat mai putini. Adica daca ai incercat la mai multe usi, asta face sa dai si de unele care se deschid; mai multe incercari aduc, pe langa refuzuri, si vanzari, pe cand daca stai acasa nu vei avea refuzuri, dar nici nu vei vinde nimic.
Prin invatarea asta ajungi la o arta, caci iti formezi reflexe, stii sa eviti uneori esecul, facand rapid mutari in plan, alegand o noua varianta, sau iti intaresti partea pe care cazi, devenind mai intelept, mai intelegator cu tine, mai rabdator. Stii deja ca e o etapa trecatoare, ca poti gasi iesirea din situatie.Deja ai un antrenament si stii ca poti respira un pic, calm, cu detasare, si gata, ai trecut de prima reactie… Mintea lucida si calma e gata de atac, adica de pornit din nou ce vrei sa faci.
In al treilea rand:
Arta caderii ne invata despre noi insine.
Imi amintesc cum mi-a fost mie. Invatam cum sa fac alergare, un soi de bataie rapida, salt pe barna si din nou alergare.
Aveam 26 de ani, si nu fusesem deloc buna la gimnastica in scoala. Mi-era frica sa ma urc pe barna, darmite sa merg si chiar sa mai si alerg pe ea.
Sensei, un tanar fantastic, bun profesor, ne-a pus in fata un “desen”:
- Va alearga o haita de caini si tre’ sa fugiti si sa sariti gardul care imprejmuieste curtea scolii (“dojo” era in sala de sport a unui liceu). Poate sariti si alergati chiar pe gard…
Eu, care ma temeam de cadere si de faptul ca “nu sunt buna la gimnastica”, am insa un atu: stau fooooooarte bine la capitolul imaginatie. Mi-a fost usor sa “vad filmul”. Sincer, mi-am facut o cruce maaare, un soi de “Doamne ajuta”, si mi-am dat drumul. Nu stiu exact cum am facut, dar m-am trezit sus pe barna, si alergand ca pe trotuar. A fost apoi o joaca de copil.
M-am folosit de o calitate descoperita cand m-am aflat in plina amenintare cu caderea…
Am invatat ca pot, imi place, sunt chiar “buna la echilibru” si ca nu-mi trebuie prea multe detalii, doar sa fac, doar sa imi dau drumul in practica respectiva.
Am invatat ca totul era in mintea mea. Si de aici, am inceput sa inteleg ca aici, in minte, sunt butoane magice, unde am de umblat, ca sa pot face ce-mi propun.
Dar despre asta, despre butoane, povestesc o data viitoare.
Acuma, va invit sa derulati cateva filme din viata voastra, cand ati avut o cadere, un esec, si de acolo ati invatat ceva: un nou mod de a face, o calitate care a iesit la iveala, o stare care v-a fost impuls spre alte realizari… Gasiti ce va-nvatat caderea.
Si profitati din plin de primavara. De primavara vietii voastre. La inceput, in viata, este minunat sa faci pasii cu incredere. Chiar daca o sa cazi, mersul devine un proces interesant, uneori chiar uluitor.
La vorba aceea pe care o stiti multi: “ce nu te doboara te face mai puternic” se poate adauga si “caderea te poate invata cum sa te ridici, sa mergi si chiar sa zbori”…
Primavara frumoasa sa aveti, cu multe alei la dispozitie, sub pomii infloriti. Puneti-va genuncherele si dati-va drumul pe role, fara frica de caderi!
Articole asemanatoare
Ce fac mai departe?
Recomanda acest post la prieteni:Aboneaza-te prin
RSS.Aboneaza-te prin
EMAIL.
Loading ...