Problema este ca ea nu este constienta e lucrul acesta, de faptul ca ea se asteapta ca tot timpul va fi cineva acolo sa o protejeze, cautand sprijin in afara familii, majoritatea timpului fiind pacalita.
E o fire independenta, face ce vrea, dar nu stie sa aibe grija de ea, nu e responsabila, foarte puerila la o varsta la care majoritatea fetelor au o gandire foarte matura si se arunca in lucruri grandioase fara sa tina cont de pericol, dar problema este ca nu invata din greseli, repetand acele greseli de nenumarate ori. Dupa analiza mea are un temperament coleric, tipand si exteriorizandus-se foarte repede atunci cand crede ca nu este inteleasa sau auzita.

S-a creat o lipsa de comunicare intre parintii mei si sora mea.
Eu le-am sugerat sa incere sa o convinga sa mearga sa vorbeasca cu un psiholog, dar conceptia lumii de azi referitor la psiholog este ceva de genul: “Da de ce sa ma duc la psiholog, doar nu sunt nebun!”

Poate as putea peste cativa ani sa o ajut eu. Acum as avea nevoie de cateva idei, nu de o rezolvare “mura in gura” a situatiei (desi situatia este mult mai complicata, acum incercad sa fac un rezumat, si sunt ferm convins ca nu se va rezolva de pe o zi pe alta. Putand discutand chiar si zile intregi despre tema asta), ci doar de cateva idei, pentru ca de restul incerc sa ma ocup eu.

Trasati-va un plan, timpul e la dispozitia ta, stii ce vrei? Foarte bine, nu stii? Te invit sa te gandesti la ce-ti doresti, planul pe 2010, scrie-ti visurile, obiectivele.

@ Andi: Acum, ma-ntreb ce varsta are copilul tau “imatur afectiv”? Cat e de mare? Dupa ce-mi spui mai multe despre el imi pot da cu parerea, te astept, Andreea

Relatia cu copilul este un lucru foarte complex, pe care il stii foarte bine dupa cum se vede si din mesajul tau.
“Deschiderea ochilor” depinde mult de parinte, dar si de copil. Maturizarea afectiva difera de la copil la copil, iar parintele trebuie sa gaseasca modalitatea care functioneza cu propriul copil. Din experienta mea de mama iti spun ca discutiile “pana nu mai ai saliva in gura”, acelea interminabile, cu explicatii nesfarsite pot de multe ori sa functioneze.
Este foarte adevarat ca fiecare copil are propria personalitate si educatia trebuie adaptata. Este la fel de adevarat ca orice baiat are nevoie de tata ca exemplu si orice fata isi ia mama ca model, dar intotdeauna aprecierile venite din cealalta parte duc la o dezvoltare echilibrata.
Fetele care au fost apreciate de tati in copilarie, care au fost laudate de acestia pentru ce au facut si pentru felul in care aratau, au devenit pe parcursul anilor femei increzatoare in propria putere, femei “pe propriile picioare” si care au reusit in viata.
Pe de alta parte baietii care au avut mama alaturi, care sa ii laude si sa ii aprecieze au devenit barbati “masculini” asa cum au invatat de la tata, dar si barbati care stiu sa aprecieze o femeie si care stiu exact ce vor de la viata.
Cat despre “cocoloseala” sau grija exagerata si libertate aici trebuie sa existe echilibru. Noi , ca parinti, trebuie sa gasim solutiile pentru a nu transforma copilul intr-un “dependent de fusta mamei”, ci intr-un adolescent increzator si echilibrat care stie sa se descurce si sa ia decizii.

Intrebarea mea este cum ii deschid unui astfel de copil ochii? Un copil care este imatur afectiv, cauta sa fie confirmat, desi se aventureaza in tot felul de chestii grandioase (dar neinvatand nimic din toate experientele traite).

Inteleg ca baietii dupa o anumita varsta trebuie sa isi dezvolte latura lor masculina si trebuiesc provocati in tot ceea ce fac, petrecandu-si mai mult timp cu tatal lor, luand exemplu de la el, iar fetele trebuiesc sustinute si incurajate, de catre mamele lor.
Unii parinti exagereaza cu grija pe cara o poarta copilului lor si copilul nu se mai dezvolta afectiv, e dependent de ei si nu stie sa se descurce singur, fiindu-i frica sa fie pe cont propriu, asteptand ca cineva sa-i confirme daca e bine sau nu ce face, considerandu-se tot timpul inferior (asteptand ca cineva sa il protejeze si sa-i ia apararea).

Astept un raspuns,
Mersi