Sterge praful, daca trebuie…

Articol de Mihaela Gheorghe

Sterge praful, daca trebuie, dar oare n-ar fi mai bine

Sa pictezi un tablou sau sa scrii o scrisoare,

Sa coci o prajitura sau sa plantezi o samanta,

Cantarind diferenta intre a vrea si a avea nevoie?

Sterge praful, daca trebuie, dar vezi ca nu prea e timp,

Cand sunt rauri in care sa inoti si munti pe care sa te cateri,

Muzica de ascultat si carti de citit,

Prieteni de iubit si viata de trait.

Sterge praful, daca trebuie, dar lumea e acolo afara,

Cu soarele in ochii tai, cu vantul prin parul tau,

O fulguiala de zapada, o rapaiala de ploaie.

Aceasta zi nu se va mai intoarce niciodata.

Sterge praful, daca trebuie, dar tine bine minte

Batranetea va veni si ea nu e intotdeauna blanda.

Iar cand va fi sa te duci (si va trebui sa te duci o data si-o data),

Tu, chiar tu insuti, vei lasa in urma ta mult praf.

Aminteste-ti ca o casa devine un camin cand poti scrie “Te iubesc” pe mobila.

(Rose Milligan -”Dust if you must”)

Acum mai multi ani descopeream poezia aceasta. Desigur, impactul e diferit de la om la om, dar mie mi-a fost foarte tare impactul asta.

Inca ma mai preocupau mai mult aparentele. Asa primisem si educatia din partea parintilor mei, crescuti si ei in spiritul lui “ce-o sa zica lumea”…

Asa ca daca nu aveam timpul necesar sa-mi pregatesc casa chiar inventam grozave pretexte pentru a refuza vizitele prietenilor.

Daca nu aveam ceva care sa mi se para potrivit ca tinuta chiar inventam si mai grozave pretexte ca sa nu ies cu prietenii…

Daca nu mi se parea ca sunt destul de supla, nu mai mergeam la inot sau la mare… Ori la cursurile de dans…

Si tot asa.

Ei, poezia spune foarte bine ca vin niste ani… In care chiar nu te mai intereseaza toate astea.

Cu timpul, am inceput si eu sa inteleg de ce vedeam la mare femei care aveau deja burta si celulita. Voiau sa se bucure de soare, de apa, de plaja, fara sa renunte la placere doar pentru ca nu au nu stiu ce look.

De ce unele prietene raspundeau la mai toate invitatiile “gastii”, fara prea multe fasoane legate de “vai, cu ce sa ma imbrac?” Era mai important cum se simteau acolo, intre prieteni.

Despre casa… lectia cea mai mare mi-a dat-o o femeie din Iasi. Era prin ‘98-’99, eram o gasca de “nebuni” calatorind prin orase, facand tot felul de drumuri ca ne sa intalnim cu oameni “de suflet”, cum ziceam noi, invatand despre una si despre alta… Fara sa facem planuri prea clare de-acasa, am plecat –  o masina cu cinci insi – catre Iasi, unde urma sa innoptam la “cineva”,  la care urma sa ne indrume “altcineva”, pe care il putea contacta “altcineva”…. Contactele, si alea cam firave, n-au functionat cum am crezut, si ne-am trezit pe la 12 noaptea umbland prin oras dupa un loc, ceva, un hotel, ce o fi. Cand… la un moment dat ne suna “cineva” care ne da o adresa. Una pentru toti cinci. Ajungem pe o straduta, la un bloc. Acolo, o femeie slabuta, maruntica – o umbra. Si un baiat. Baiatul ei, elev de liceu. Casa ei – un apartament cu doua camere – vai de capul ei! Cat se poate de ingrijita, dar cu peretii mancati si o baie cam  ”defecta”. Femeia traia intr-o saracie lucie. Ea cu probleme de auz, baiatul cu probleme de vedere. Dar cu niste inimi… In casa ei am petrecut doua nopti de neuitat. Din ce am putut am organizat in noaptea urmatoare o adevarata petrecere. Eram totusi cinci, fiecare a contribuit cu ceva, dar cel mai mult a contat sufletul. Am cantat si am ras si am povestit pana spre dimineata. Femeia asta ne-a primit la miezul noptii pe noi, niste necunoscuti, fara sa se uite ca nu are ce pune pe masa, ca nu are paturi sau cearsafuri sau macar mobila pe care sa stearga paful. Am tinut-o minte cu totii si am invatat enorm de la ea.

In primul rand:

- sa ne bucuram de ceea ce ne vine in cale, mai ales de neasteptat. In orice eveniment se afla si ceva bun – chiar daca nu se vede la prima, poate nici la a doua vedere

- se ne punem pe masa si ca podoaba a casei sufletul; sigur gasim in el bogatii (mai ales daca stim sa ne cultivam bucuriile si valorile)

- sa traim din plin de orice clipa, lasand formalitatile celor care au timp de asa ceva; cine alege sa se bucure, o face tot timpul, nu doar la ore fixe si in uniforma sau tinuta “potrivita”

- sa ne placem pe noi insine asa cum suntem, descoperindu-ne calitatile si lucrand cu ceea ce ni se pare ca e de “indreptat”, fara a depinde de aprecierea altora. Aici, o mica “mare” precizare: e de folos sa avem feed-back-uri, sa stim cum ne vad altii, dar sa nu depindem de asta. Important e sa ne sprijinim pe popria putere.

Apoi am mai invatat ca orice moment este important pentru noi insine. Pretios pentru noi insine. Viata, oricat de minunata ar fi ea alaturi de cineva, o traim noi insine. Noi alegem cum ne-o traim, cum ne-o facem. Si noi suntem cei care ne punem in fata bucurie sau amar. Si tot noi suntem cei care ne pretuim pe noi insine.

Reamintesc ce povesteam alta data: o situatie este. Punct. Noi o vedem buna sau rea.

Si atunci? Ce alegem? Sa slefuim un  aspect, o aparenta, pana la luciul impecabilitatii, asteptand aprecierile unor eventuali “musafiri”, sau sa traim din plin acolo, afara, in lumina, asa cum ne dorim?

Poezia lui Rose Milligan a circulat pe internet destul de mult, prezentata ca apartinand unui autor necunoscut si insotita de comentarii – probabil ale uneia din primele persoane care, incantata fiiind de adevarul ei, a dat-o mai departe. Comentariile apartin unui autor necunoscut si sunt acestea:

” Nici nu pot sa va spun cat de multe ore, nenumarate, mi-am petrecut FACAND CURATENIE!

Obisnuiam sa petrec 8-12 ore pe zi IN FIECARE weekend, ca sa ma asigur ca totul este perfect – “in caz ca vine cineva”. Apoi mi-am dat seama intr-o buna zi ca nimeni nu mai avea sa vina… Erau cu totii afara, traindu-si viata si distrandu-se! Acum, cand vin oameni la mine in vizita, nu simt deloc nevoia sa justific “starea” in care se prezinta casa mea. Ei sunt mult mai interesati sa afle ce am mai facut pe cand eram plecat, traindu-mi viata si distrandu-ma. Daca inca nu v-ati dat seama, va rog sa fiti atenti la acest sfat: Viata e scurta. Bucurati-va din plin de ea!”

Asa este. Viata merita traita din plin in fiecare clipa si mai ales cu bucurie!

Articole asemanatoare

• Distreaza-te, dar nu uita de tine! (1)

Ce fac mai departe?